miercuri, 4 decembrie 2013

Mit şi realitate despre sinucidere



     • Mit: "Cei care vorbesc despre sinucidere rar întreprind astfel de tentative şi nici nu le realizează". Realitate: Majoritatea tinerilor cu tentative de sinucidere aduc dovezi (argumente) verbale semnificative cu privire la intenţiile lor.
     • Mit: "Tendinţele suicidale se moştenesc". Realitate: Nu există date veridice privind predispoziţia genetică suicidală. Cu toate acestea, o sinucidere anterioară în familie poate deveni model distructiv sau chiar de imitare.
     • Mit: "Nimic nu poate opri persoana, dacă a luat deja decizia de a se sinucide". Realitate: Majoritatea adolescenţilor care sunt absorbiţi de gândul de sinucidere, se zbat între viaţă şi moarte. Sufletul lor este străpuns de dorinţa de încetare a suferinţei. Ei căută insistent alternative, modalităţi, căi de înăbuşire a suferinței, dar, de regulă, strigătul sufletului lor nu este auzit de nimeni (de prieteni, de familie şi chiar nici de specialişti).
     Mit: "Adolescenţii suicidali sunt bolnavi psihic". Realitate: Medicii n-au putut pune diagnosticul “psihic bolnav” la mulţi dintre oamenii care au încercat să-şi curme viaţa ori s-au sinucis. Este firesc însă că o boală sufletească cronică sporeşte riscul unui eventual suicid.

     • Mit: "Un adolescent care a supravietuit după sinucidere, niciodată nu se va simţi în siguranţă, chiar şi atunci când va fi adult". Realitate: Mulţi tineri care se confruntă cu depresiile suicidale, după ce primesc ajutor medical, duc un mod sănătos, normal de viaţă. Cunoaşterea tehnicilor de avertizare a suicidului şi posedarea procedeelor de susţinere, de ajutor urgent specializat adolescenţilor, tinerilor, vor contribui la soluţionarea oportună a problemelor acestora, ei rămânând în viaţă.

Asertivitatea


Comunicarea asertivă este modalitatea de comunicare prin care individul îşi exprimă necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată.
Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile adecvate cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive. O comunicare asertiva inseamna, in primul rand, sa stii care sunt nevoile tale si ce vrei sa obtii. Prin urmare, obiectivul intr-o comunicare nu este sa invingi, ci sa rezolvi problemele si sa ai rezultate maxime.
 Oamenii comunică unii cu alții atît verbal cît și nonverbal. Transmitem gîndurile și sentimentele noastre prin internediul cuvintelor – verbal , dar și nonvebal prin intermediul limbajul corpului, prin tonul vocii, prin  expresie facială , prin gesturi și acțiuni. Este important să existe un acord între cele  două forme de comunicare.  Studiile arată că atunci cînd există o discrepanță între mesajul verbal și cel nonverbal avem tendința să-l credem pe cel de-al doilea. Plecînd de la cele două  forme de comunicare  întîlnim trei stiluri de comunicare  în relațiile interumane. Aceste  stiluri sînt     numite pasiv, agresiv si asertiv. Este important de reținut că oamenii folosesc toate cele trei stiluri de comunicare într-o conversație și doar cînd situația o impune abordează un singur stil.
Tipul pasiv se caracterizeaza prin faptul ca in cadrul unei discutii cu ceilalti nu-si apara interesele, nu-si exprima sentimentele, permite altora sa-l influenteze, isi considera opiniile ideile ca fiind neimportante, evita confruntarile directe cu ceilalti, nu se implica in discutii aprinse, se teme sa nu deranjeze sau sa ofenseze pe cineva, nu poate lua decizii. Expresiile verbale specifice acestui tip sunt: „Imi cer scuze ca v-am rapit din timpul dvs. atit de pretios dar...”, „ daca zici tu....”, „ numai, te rog mult, nu te supara pe mine...”. Semnele non-verbale caracteristice acestui tip ar fi evitare oamenilor, voce inceata, contact vizual minim, pozitia corpului este aplecata, isi framinta miinile s.a.
 Tipul agresiv jigneste pe cei din jurul sau, lezeaza sentimentele altora, utilizeaza un ton ridicat in comunicare cu ceilalti, foloseste expresii ofensatoare, umileste oamenii, critica distructiv oamenii, este ostil si rautacios, nu accepta alte opinii, intrerupe interlocutorul pentru a-si exprima propria opinie, gaseste defecte in tot ce fac altii etc. Expresiile verbale des utilizate de acest tip sunt: „ Faci sau nu faci?” , “ Ce prostie ?”, “ E clar ca nu esti in stare sa intelegi ”, “ Toti sunteti niste prosti”.  Semnele non-verbale: tensiune, sta aproape de interlocutor, este incruntat, expresia fetei este rigida, isi mentine privirea fixata in ochii interlocutorului pentru al intimida, face gesturi provocatoare, agita pumnul, are o voce amenintatoare si rece.
Tipul asertiv respecta atit drepturile sale cit si ale celorlalti, isi exprima necesitatile, dorintele, sentimentele si preferintele intr-un mod deschis si onest, intr-o maniera adecvata; respecta oamenii, tine cont de opiniile si ideile celorlalti, comunica deschis cu oamenii, chiar daca ii critica pe ceilalti o face intr-un mod constructiv, este un bun interlocutor asculta oamenii fara ai intrerupe, cere si ofera ajutor cu placere etc. expresiile verbale des utilizate de tipul respectiv sunt: „ Eu cred ca...”, “ Asi dori sa fac acest lucru…”, “ Te deranjeaza daca…”, “ Apreciez mult ce ai facut pentru mine ”. Semnele  non-verbale: expresii faciale deschise si relaxate, contact vizual atit cit sa nu se supere interlocutorul, pozitia corpului dreapta, relaxata, are vocea calma, dar sigura, zimbeste sincer atunci cind e necessar, incuviinteaza cu capul interlocutorul.

Principii de dezvoltare a comunicarii asertive:
·         Spune NU atunci cind este incalcat un drept sau o valoare personala;
·         Motiveaza-ti afirmatia fara insa sa te justifici – nu te scuza;
·         Exprima-ti opiniile personale specific si clar – evita formularile generale;
·         Accepta si ofera complimente;
·         Fii direct;
·         Cere feedback pentru prevenirea greselilor de interpretare;
·         Schimba discutia sau evita persoana atunci cind nu poti comunica asertiv;
·         Fa referire la comportamentul neadecvat al unei persoane cu o remarca pozitiva;
·         Focalizeaza-te pe comportament si nu pe persoana atunci cind vrei sa faci o remarca;
·         Scoate in evidenta consecintele negative ale comportamentului sau asupra ta;
·         Analizeaza costurile si beneficiile comportamentului.

A invata sa fii asertiv te va ajuta sa spui ceea ce ai de spus intr-o maniera sanatoasa si constructiva, vei putea sa-ti rezolvi eventualele conflicte mai usor. Asertivitatea, administrata in doze zilnice, produce efecte secundare precum: respect de sine, relaxare, seninatate, siguranta de sine, sanatate, fericire.


Metode de relaxare


Metoda yoghina de concentrare asupra respiratiei
Aseaza-te pe un scaun si mentine coloana vertebrala dreapta si capul aliniat in prelungirea coloanei. Obtureaza nara dreapta cu degetul mare de la mana dreapta. Inspira lent si profund pana numeri la zece prin nara stanga. Tine aerul in piept fara a forta. Apoi blocheaza nara stanga cu degetul aratator de la mana dreapta si expira lent si profund prin nara dreapta cat numeri pana la zece. Reia ciclul inspirand de data aceasta prin nara dreapta mentinand blocata nara stanga pana numeri la zece, mentine retentia aerului fara a forta si apoi expira prin nara stanga blocand nara dreapta cu degetul mare de la mana dreapta cat numeri pana la zece. Acest exercitiu poate fi facut de cel putin douazeci de ori pe sedinta si se poate practica de trei ori pe zi, dimineata, la pranz si seara, pe nemancate sau minim la un interval de o ora si jumatate fata de ora cand ai mancat. Vei remarca o crestere a capacitatii de interiorizare si de concentrare asupra suflului subtil vital vehiculat de respiratie.
Controlul senzatiilor
Gandeste-te la cum te-ai simti daca ti-ar fi racoare; apoi la cum te-ai simti daca ti-ar fi frig; tot asa, gandeste-te la cum te-ai simti daca ai ingheta de frig. In aceasta stare ai tremura din cap pana-n picioare. Acum gandeste-te la conditiile opuse, creeaza o imagine a caldurii atat de autentica incat sa fii capabil sa simti senzatia de caldura chiar si in cea mai rece atmosfera. E posibil sa-ti antrenezi imaginatia si sa dezvolti aceasta capacitate pana cand simti in mod real aceste stari. Oricand dupa aceea poti sa folosesti aceasta facultate pentru a te adapta la anumite conditii dificile transformandu-le in conditii suportabile.
Te poti gandi la multe exercitii asemanatoare foarte bune. De exemplu, daca simti ca ti se face foame sau sete si dintr-un motiv sau altul nu vrei sa mananci, nu te gandi la cat de infometat sau insetat esti, ci vizualizeaza-te terminand o masa copioasa. Tot asa, cand simti durere, n-o mai amplifica gandindu-te la ea, ci fa ceva ca sa-ti distragi atentia si durerea va parea ca scade. Daca vei incepe sa exersezi sistematic in aceasta directie, vei dobandi curand un control minunat asupra lucrurilor sau conditiilor care-ti afecteaza confortul fizic.
Auto-control
Prin concentrare iti poti controla nervii. Daca esti unul dintre acei oameni care se aprind la cea mai mica „provocare” si nu incearca niciodata sa se controleze, pur si simplu gandeste-te putin la acest lucru. Te ajuta cu ceva starea asta de nervi? Castigi ceva din ea? Nu ti se pare ca de un timp iti pierzi din ce in ce mai repede controlul si stapanirea de sine? Nu stii ca aceasta nervozitate pune stapanire pe tine si in cele din urma te va face sa fii dispretuit de toti cei care au de-a face cu tine? Realizeaza ca toata lumea mai face cate o greseala dar, in loc sa te enervezi pe autorul ei, poti sa-i spui doar cu calm, dar ferm: „Fii, te rog, mai atent data viitoare”. Fii convins ca acest gand al tau mai concentrat le va fi indus si vor fi mai atenti. Dar daca te plangi continuu de faptul ca au facut o greseala, le este indus gandul greselii si e mult mai probabil sa faca greseli si in viitor. Orice lipsa de auto-control poate fi depasita daca pur si simplu vei invata sa te concentrezi.
Multi dintre voi, cei care cititi aceasta carte, va ganditi ca nu sunteti in vreo astfel de situatie, insa daca va veti observa cu atentie si sinceritate probabil ca veti descoperi ca este necesar sa dobanditi un control mai bun asupra propriei voastre fiinte prin dezvoltarea atentiei si a concentrarii. Daca este asa, va va fi de mare ajutor sa repetati aceasta afirmatie in fiecare dimineata:
„Astazi voi urmari sa nu fac gesturi inutile sau sa ma ingrijorez pentru nimicuri sau sa devin nervos sau iritat. Am de gand sa fiu calm si, indiferent de circumstante, ma voi controla perfect. De acum inainte iau hotararea ferma de a-mi elimina orice slabiciune care demonstreaza lipsa de auto-control.”
Seara recapituleaza-ti rapid actiunile din timpul zilei si analizeaza cat de bine ti-ai atins scopul. Bineinteles, la inceput va fi mai greu si va trebui sa te recunosti vinovat de incalcarea hotararii de cateva ori, insa continua si vei descoperi in curand ca poti trai conform idealului tau. Odata ce ai castigat auto-controlul, nu renunta insa la el. Un timp, va mai fi inca necesar sa repeti afirmatia dimineata si sa-ti analizezi comportamentul seara. Continua pana cand, in cele din urma, obiceiul auto-controlului este atat de ferm intiparit incat n-ai putea renunta la el nici daca ai mai incerca.
Concentrarea asupra simturilor

Concentrarea intensifica oricare dintre cele cinci simturi. Sa luam de exemplu simtul mirosului. Cand te plimbi in natura, te duci cu masina la tara sau treci pe langa o gradina de flori, concentreaza-te asupra mirosului florilor si plantelor. Observa cat de multe tipuri diferite de mirosuri poti detecta. Apoi alege un anumit miros si incearca sa-l simti doar pe acesta. Vei descoperi ca acest lucru intensifica foarte mult simtul mirosului. Diferentierea necesita, insa, o atitudine deosebit de atenta. Cand urmaresti sa intensifici si sa dezvolti simtul mirosului ar trebui nu doar sa inlaturi din minte orice gand in afara celui al mirosului, ci si sa inlaturi perceptia altui miros cu exceptia celui asupra caruia se concentreaza mintea pe moment.
Vei gasi numeroase ocazii pentru a face exercitii pentru dezvoltarea simtului mirosului. Cand esti in aer liber, fii atent la diferitele mirosuri. Poti descoperi aerul incarcat cu tot felul de mirosuri, dar orienteaza-ti in asa fel concentrarea asupra celui ales incat, dupa ani si ani, o mireasma sa-ti aminteasca cu claritate de circumstantele acestui exercitiu.
Scopul acestor simple exercitii este sa dezvolti o atentie concentrata voluntar si sa descoperi ca poti sa-ti controlezi mintea si organele de simt prin puterea gandului la fel cum poti sa-ti controlezi bratul. 

Vânzările

Vânzările
Seymour şi OConnor (1993, p.157) afirmă că ”adesea vânzarea este greşit înţeleasă, la fel ca şi reclama”. În mod natural am fi înclinaţi să spunem că scopul unei vânzări este acela de a încasa o sumă de bani în scopul publicităţii ar fi acela de a manipula nevoile şi gândurile cumpărătorilor astfel încât ei să cumpere un produs. În abordarea NLP, scopul vânzării nu mai este acela de a obţine o sumă de bani, ci de a ajuta clientul să obţine ceea ce vrea. Cu cât un vânzător reuşeşte asta mai bine, cu atât va fi un vânzător mai bun . vânzarea apare aşadar ca o relaţie de comunicare între agent şi client, cu scopul de a face clientul să obţină ceea ce vrea.
Pornind de la ceastă idee, în psihologia economică au fost construite modele structurate de desfăşurare a procesului vânzării, care sunt oferite agenţilor sub forma trainingurilor. Orice carte serioasă despre psihologia vânzărilor prezintă cel puţin un astfel de model. Să vedem însă cum pot fi puse câteva dintre ideile NLP în slujba scopului de a ajuta clientul să obţină ceea ce vrea.
Contactul iniţial (o bună comunicare) este deosebit de important. Tehnica de ancorare a resurselor poate ajuta agentul să se plaseze în cea mai eficientă stare a sa în momentul contactelor cu clientul, fapt care îi va permite să fie eficient în relaţia cu acesta. Conectarea cu viitorul asigură posibilitatea anticipării, a repetării mentale în avans a situaţiilor ce pot apărea în timpul relaţionării cu clienţii.
Capacitatea de definire a unor obiective bune, corecte, este poate cea mai importantă abilitate de care trebuie să dispună vânzătorul iar aceasta pentru că poţi satisface clientul, poţi veni cu o ofertă în întâmpinarea nevoilor sale numai în condiţiile în care ştii foarte bine ce vrea. în unele modele despre vânzare primul pas este tocmai sondarea nevoilor clientului. Cadrul obiectivelor din NLP reprezintă o modalitate foarte eficientă de a realiza practic acest lucru. Clientul are deja un obiectiv în minte legat de ceea ce cumpără sau este nevoie să fie ajutat să şi-l definească.
Aşadar, conform acestor idei agentul de vânzări ar trebui în primul rând să răspundă mai multor tipuri de întrebări cu privire la clientul său potenţial iar în al doilea rând să poată fi congruent cu sine în relaţia centrată pe vânzare. în primul rând ar fi necesar să afle care sunt criteriile şi scopurile clientului legate de achiziţia pe care vrea s-o facă, după care să afle ce obiect sau produs anume doreşte clientul. Având răspunsul la aceste două categorii de întrebări (în aceeaşi idee de a ajuta clientul să obţină ceea ce doreşte), se poate dovedi necesar un dialog cu clientul privind ce alte produse ar putea răspunde obiectivelor, nevoilor şi criteriilor sale (în cazul în care produsul pe care doreşte să-l cumpere iniţial nu le poate satisface). Astfel, agentul poate afla ce anume îi place clientului la un produs, care sunt punctele tari ale acestuia în viziunea lui, care sunt acele elemente care-l determină să aleagă un produs şi nu altul. Toţi agenţii de vânzări de succes reuşesc, conştient sau nu, să răspundă acestor tipuri de întrebări în relaţia cu clientul.

Congruenţa cu sine a agentului în relaţia cu clientul presupune unele aspecte de tipul: agentul este consumator al produsului pe care-l vinde sau nu, el chiar crede în avantajele pe care i le recită clientului, crede ce spune, face toate aceste lucruri convingător sau nu? Incongruenţa agentului poate transpare cu uşurinţă în voce, postură, în relaţia nonverbală cu clientul şi-l poate face pe acesta să nu cumpere.

REZOLVAREA CONFLICTELOR INTERNE

REZOLVAREA CONFLICTELOR INTERNE (paşi):
1. Identificarea clară şi separarea părţilor. Acestea vor face cereri conflictuale, de exemplu una îşi poate dori libertate şi distracţie iar cealaltă securitatea unui venit stabil. Fiecare parte face aprecieri negative asupra celeilalte. Unele părţi sunt construite pornind de la valorile parentale şi de multe ori este dificil să convieţuiască paşnic alături de cele construite de propria experienţă de viaţă. Oricum, fiecare dintre ele are ceva valoros de oferit (fundamentat valoric).
2. Obţinerea unei reprezentări clare a fiecărei părţi. Dacă sunt două, ele pot fi imaginate ca ţinute în cele două palme sau pot fi aşezate pe două scaune în faţa clientului. Este important ca acesta să obţină o reprezentare completă (vizuală, auditivă şi kinestezică) a fiecărei părţi. Cum arată ele? Cum se simt sau ce simt? Cum sună sau ce spun? Ele sunt conduse, de-a lungul liniei vieţii, prezent şi viitor, pentru a le defini, pentru ca clientul să le poată conştientiza istoria şi orientarea.
3. Descoperirea intenţiilor, scopurilor fiecărei părţi. Apreciaţi faptul că ambele au intenţii pozitive faţă de persoană. Se poate merge până la un nivel atât de înalt cât este necesar pentru ca ele să cadă de acord asupra unui obiectiv comun (găsirea unui obiectiv comun). Probabil amândouă vor fi de acord că doresc bunăstarea (starea de bine) a persoanei şi vor ajunge la înţelegere asupra acestui punct. Părţile sunt puse apoi să negocieze ca şi cum ar fi persoane reale. Dacă părţile sunt în conflict profund, probabil singurul scop asupra căruia vor cădea de acord este supravieţuirea persoanei.
4. Negocierea. De ce resurse dispune fiecare parte şi care ar putea-o ajuta pe cealaltă să-şi atingă scopurile? La ce poate renunţa fiecare? Ce înţelegeri pot fi făcute? Cum ar putea ele coopera? Ce vrea fiecare parte de la cealaltă astfel încât amândouă să fie satisfăcute? Clientului şi fiecăreia dintre părţile aflate în conflict trebuie să le fie clar faptul că în realitate conflictul împiedică realizarea intenţiilor ambelor părţi. Fiecare parte e antrenată / învăţată să semnaleze situaţiile în care are nevoie de ceva, cum ar fi timp, libertate, atenţie sau apreciere.
5.Integrarea părţilor. Fiecare parte este întrebată (i se cere) dacă doreşte să rezolve împreună problemele comune. Nu este întotdeauna foarte important ca ele să facă acest lucru împreună, uneori fiind preferabil ca părţile să rămână distincte (dacă putem spune aşa), fiecare dispunând de resurse şi valori diferite. Dacă ele doresc să fie integrate, se cere clientului să facă un gest prin care le aduce fizic în corpul lui. E important să se simtă confortabil când face acest lucru. Dacă părţile erau plasate în cele două palme, ele vor fi aduse împreună vizual şi kinestezic, prin unirea şi strângerea mâinilor.
Clientul este ghidat apoi să creeze o reprezentare integrală (vizuală, auditivă, kinestezică) a noii sale condiţii, a părţilor integrate şi să şi-o interiorizeze în ritm propriu (astfel încât să se simtă confortabil). Păstrăm câteva momente tăcerea pentru ca el să poată conştientiza schimbările care apar (au apărut). Poate fi necesar ca clientul să reparcurgă linia vieţii sale şi să redefinească unele evenimente şi experienţe trecute în lumina noilor cunoştinţe şi a noii capacităţi de înţelegere.
În timpul negocierii este posibil ca noi părţi ale personalităţii clientului să iasă la suprafaţă (să se manifeste, implicarea lor în conflictul intern nefiind conştientizată). Cu cât conflictul este mai profund, cu atât acest fapt este mai probabil. Virginia Satir utiliza aşa numitele "Parts Parties", în care membrii grupului jucau rolul diferitelor părţi ale clientului, acesta luând locul regizorului dramei.

Negocierea părţilor este o tehnică eficientă de rezolvare a conflictelor profunde, acestea neputând fi niciodată înăbuşite sau date la o parte. între anumite limite, această negociere joacă rolul unei condiţii preliminare necesare pentru reechilibrare şi însănătoşire. Bogăţia şi misterul fiinţei umane îşi au originea în diversitate iar maturitatea şi fericirea în echilibrul şi cooperarea dintre diferitele aspecte ale sinelui.

EMISFERA STÂNGĂ Şl EMISFERA DREAPTĂ

EMISFERA STÂNGĂ Şl EMISFERA DREAPTĂ
Cum procesează creierul limbajul şi cum se descurcă cu aceste forme vagi ale limbajului?
Experimente care au măsurat activitatea nervoasă în ambele emisfere cerebrale pentru sarcini diferite, au arătat că ele îndeplinesc funcţii complementare. Emisfera stângă este cunoscută ca fiind dominantă şi este responsabilă de gândire şi limbaj, procesând informaţia în mod raţional şi analitic. Emisfera dreaptă procesează informaţia într-o manieră holistică şi intuitivă. Este implicată în muzicalitate, vizualizări, demersuri creative şi sarcini ce implică comparaţii şi schimbări gradate. Această specializare a emisferelor este valabilă pentru 90% din populaţie. Pentru o mică parte - stângacii de exemplu - funcţiile sunt inversate şi de limbaj se ocupă emisfera dreaptă iar la unii oameni ambele tipuri de funcţii sunt prezente în ambele emisfere. S-a dovedit că şi emisfera non-dominantă are abilităţi de limbaj, mai ales înţelesuri simple şi gramatica copilărească. Emisfera dominantă a fost identificată cu mintea conştientă iar cea non-dominantă cu cea inconştientă, însă aceasta este o distincţie prea simplă. Este folositor însă să gândim despre emisfera stângă ca având de-a face cu înţelegerea conştientă a limbajului iar despre cea dreaptă ca ocupându-se de înţelesuri simple, sub nivelul conştiinţei. Patternurile modelului Milton distrag mintea conştientă, ţinând emisfera dominantă supraîncărcată, astfel încât toate cele 7 plus-minus 2 părţi ale atenţiei conştiente sunt implicate în căutarea unor posibile înţelesuri şi sondarea ambiguităţilor.

Există numeroase moduri de a folosi limbajul astfel încât să creăm confuzie şi să distragem emisfera stângă. Ambiguitatea este o astfel de metodă. Cel mai simplu exemplu sunt cuvintele cu două sensuri, omonimele şi paronimele, caz în care ambiguitatea este de factură fonologică. O altă formă de ambiguitate este cea sintactică. "A provoca oamenii este adesea dificil". Ce înseamnă a provoca oamenii sau că e dificil să o faci? Sau. "Este posibil să înveţi...". Ce poate fi învăţat şi cum poate fi realizat acest lucru? Cel de-a treilea tip de ambiguitate ţine de punctuaţie, propoziţii ce se derulează împreună, încep şi se termină cu acelaşi cuvânt.

Credinţe şi valori

Credinţe şi valori
Privite ca fiind componente importante ale personalităţii şi experienţei subiective, credinţele sunt definite în NLP ca principii utilizate în autoreglaj, componente fundamentale ale hărţii interne prin care dăm sens lumii. A se înţelege că nu orice produs al cogniţiei, nu orice concluzie rezultată în urma unui act de cunoaştere este o credinţă. Credinţe sunt doar acelea care dispun de stabilitate şi continuitate în viaţa persoanei, însoţind-o şi ghidându-i experienţele. Ele îi vor influenţa comportamentul, îi vor genera anumite motivaţii şi chiar îi vor da un anumit traseu în viaţă. Sperăm că cititorul sesizează similitudinea cu conceptul tranzacţional de decizie componentă a unui scenariu de viaţă.
Dispunem de credinţe despre lume, despre oameni sau despre noi înşine. Dispunem de credinţe care ne sunt confirmate în fiecare zi de mediul fizic în care trăim şi care sunt legate în general de legile naturale, cum ar fi aceea că după fiecare noapte urmează o zi sau că focul arde. Dispunem de asemenea de o serie de credinţe legate de oameni, de propria persoană sau de lumea în care trăim şi care nu sunt la fel de clar definite ca şi cele privind legile naturii. Credinţele sunt filtre de mare importanţă în medierea contactelor noastre cu realitatea.
Există mai multe modalităţi de a dobândi credinţe, cum ar fi în urma experienţelor trecute (pozitive sau trumatice), prin interiorizarea modelelor pe care ni le oferă persoanele sau relaţiile semnificative din viaţa noastră, prin intermediul presiunii grupului social, prin interiorizarea unor norme şi valori culturale, prin tentativa de a satisface aşteptările celorlalţi legate de noi etc. Ceea ce este comun tuturor acestor modalităţi este un proces de generalizare a experienţelor personale legate de lume, relaţii, alte persoane sau de sine. Întrebarea care apare în această situaţie este următoarea: este favorabil pentru o persoană să generalizeze în forma unor credinţe toate aceste experienţe, dintre care unele traumatice, altele legate de anumite persoane şi contexte? Iar aceasta cu atât mai mult cu cât unele credinţe sunt dobândite la vârste foarte mici şi ne însoţesc uneori pentru tot restul vieţii. Ne întrebam cum ar fi, de exemplu, dacă o femeie de 40 de ani ar acţiona consecvent credinţei că „sunt o fetiţă frumoasă" dobândită la vârsta de 3-4 ani în relaţie cu mama sa, cum ar afecta această credinţă rolurile sale adulte etc? Probabil răspunsul la oricare dintre cele două întrebări este evident pentru un terapeut sau un psiholog cu experienţă. Nu ştim dacă şi reciproca este valabilă, dacă încercarea de a deveni psiholog sau terapeut poate reprezenta o cale sigură pentru găsirea răspunsului la această întrebare.
O altă caracteristică interesantă legată de credinţe este faptul că de obicei acţionăm ca şi cum ceea ce credem este adevărat, ceea ce va face ca ele să fie dificil de contrazis sau de schimbat. Evenimentele sunt interpretate în funcţie de ceea ce credem iar excepţiile confirmă regula. Ceea ce facem, modul în care acţionăm menţine şi întăreşte credinţa, care în următorul pas ne va influenţa acţiunile viitoare. Mecanismul prin care credinţele ne afectează viitorul este bine cunoscut în psihologie sub numele de profeţie care se autoîmplineşte.
Există două tipuri de credinţe care ne interesează în mod special atunci când lucrăm cu oamenii: credinţele pozitive (centrate în jurul încrederii în sine şi în propriile posibilităţi) şi credinţele limitative sau autolimitative (centrate în jurul ideii de „nu pot ..."). În cele ce urmează vom explora sumar aceste două tipuri de credinţe, consecinţele lor şi implicaţiile privind o intervenţie terapeutică sau de optimizare.
Credinţele autolimitative, exprimate prin afirmaţii simple de tip „nu pot...", „întotdeauna ...", „niciodată ..", descriu de obicei anumite capacităţi, incapacităţi sau aşteptări aplicate prezentului şi viitorului. Anticipând într-o anumită direcţie, persoana se va orienta către confirmarea anticipărilor şi astfel se va (auto)programa pentru eşec. Mai mult, se va îndepărta de şi va scăpa din vedere adevăratele sale posibilităţi. Credinţele negative nu au o bază experienţială solidă, fiind cel mai adesea generalizări nejustificate le unor unice experienţe negative sau traumatice vechi, consolidate în timp. Majoritatea persoanelor nevrotice sau care fac apel la serviciile de psihoterapie dispun de adevărate sisteme de astfel de credinţe negative.
Credinţele pozitive, în replică, vor orienta persoana către succes, eficienţă şi confort personal. Chiar dacă în primă fază o credinţă pozitivă nu garantează în mod necesar succesul, nu este suficientă în vederea atingerii anumitor obiective, ea va orienta persoana către succes şi către descoperirea unor modalităţi acţionate mai eficiente.
În fond, singura posibilitate de a şti dacă poţi face un lucru este crezând că îl poţi face şi acţionând conform acestei credinţe. Eşecul poate fi un feedback important privind propriile posibilităţi, limite sau modalităţi de atingere a scopurilor.
Credinţa contrarie, că „nu pot face" acel lucru, nu va da niciodată persoanei posibilitatea de a afla dacă poate sau nu, în primul rând pentru că cel mai adesea nu-şi va da şansa să încerce şi în cel de-al doilea pentru că, chiar dacă va încerca, o va face în aşa manieră încât să-şi confirme credinţa. De multe ori, a avea faţă de un acelaşi aspect al realităţii o credinţă pozitivă sau negativă este o chestiune de opţiune personală, credinţele nefiind înnăscute aşa cum sunt unele caracteristici fizice, cum ar fi grupa sanguină. Posibilitatea schimbării credinţelor este o altă caracteristică importantă a lor, cu implicaţii personale multiple. Corelând ideea de schimbare cu cea de opţiune personală, putem înţelege că dispunem de posibilitatea de a renunţa la o parte dintre credinţele negative şi de a ne construi în schimb unele pozitive.

În practica noastră terapeutică, atunci când întâlnim un client care are credinţe negative puternice legate de anumite aspecte ale vieţii sale personale, cel mai adesea pentru început îi propunem un exerciţiu de imaginaţie simplu, care constă în a anticipa felul în care se va desfăşura existenţa sa, relaţiile sale, felul în care se va simţi peste 5, 10 sau 20 de ani în condiţiile în care se raportează la sine în acest mod negativ (credinţele). Dacă ghidajul într-un astfel de exerciţiu este suficient de bun (clientul să poată experimenta viitorul în postură asociată şi în toate sistemele reprezentaţionale), concluziile sale vor fi suficient de supărătoare sau îngrijorătoare pentru a constitui o bună motivaţie de schimbare în sens pozitiv.

Conştient şi inconştient

Conştient şi inconştient
Conceptele de conştient şi inconştient sunt esenţiale în NLP, atât din perspectiva lucrului terapeutic, cât şi din cea a concepţiei despre învăţare. Ideea de bază este aceea că în mod conştient procesăm numai o mică parte a informaţiei pe care lumea, câmpul stimulărilor ne-o oferă; percepem(evident, nu este vorba despre sensul uzual al termenului de percepţie, ci despre faptul că receptăm şi răspundem la informaţii şi stimuli de care nu suntem conştienţi) şi reacţionăm la mult mai multe lucruri fără a fi conştienţi.
Trebuie precizat că există două surse de inspiraţie pentru această viziune. Prima este concepţia despre inconştient promovată de Milton Enckson, regăsită aproape în totalitate în NLP. Cea de-a doua este descrisă mai jos şi a fost promovată de psihologul american George Miller.
Mintea noastră conştientă este foarte limitată, ea putând procesa simultan un maxim de 7 plus/minus 2 unităţi informaţionale. Ideea datează din 1956, când a fost publicată într-un articol intitulat: „The Magic Number 7, Plus or Minus Two". Aceste unităţi informaţionale nu au mărimi fixe şi pot conţine lucruri diferite.
O modalitate de învăţare este prin procesarea conştientă de mici unităţi informaţionale sau comportamentale şi combinarea lor in structuri mai largi, care devin automatizate şi inconştiente. Astfel, atenţia conştientă se eliberează de ele şi poate fi orientată către alte aspecte ale realităţii, alţi stimuli alte comportamente. Procesul coincide parţial cu binecunoscuta schemă a formării deprinderilor şi cuprinde 4 stadii:
1.   Incompetenţa inconştientă, în care nu ştiu că nu ştiu;
2.   Incompetenţa conştientă, în care deja ştiu că nu ştiu şi încep să învăţ;
3.   Competenţa conştientă, în care învăţ exersând, cu efort voluntar şi implicarea atenţiei şi în care nivelul performanţei începe să crească;
4. Competenţa inconştientă - abilitatea, structura comportamentală, cunoştinţele sunt deja formate, achiziţionate şi automatizate, astfel încât pot fi desfăşurate fără control conştient.
Asimilând procesul terapeutic unuia de învăţare, putem spune că un client vine la psihoterapie atunci când se confruntă cu incompetenţa inconştientă cu privire la anumite laturi ale vieţi sale, cu lipsa resurselor şi a strategiilor adaptative, precum şi a oricărei idei despre cum poate fi depăşită problema. În continuare, clientul este ajutat să înţeleagă cu ce anume se confruntă-incompetenţa conştientă, apoi să descopere alternativele posibile şi să treacă la punerea lor în practică - competenţa conştientă. În faza finală a psihoterapiei acesta va achiziţiona acele deprinderi şi abilităţi care să-i permită descoperirea şi rezolvarea de unul singur a propriilor probleme, construcţia de proprii strategii adaptative - competenţa inconştientă. Mai ales între ultimele 2 stadii (competenţa conştientă şu cea inconştientă) pot exista o serie de întoarceri şi treceri reciproce, orice abilitate sau cunoştinţă câştigată fiind susceptibilă de a fi optimizată, dezvoltată, îmbogăţită.
Deci, câmpul atenţiei noastre conştiente este limitat la 7 plus/minus 2 unităţi de informaţie, chiar dacă acestea aparţin realităţii sau propriei lumi şi experienţe subiective. Prin contrast, inconştientul conţine toate procesele vitale fiziologice şi corporale, tot ceea ce am învăţat, experienţele trecute şi tot ceea ce am putea percepe în momentul prezent dar n-o facem. Inconştientul este mult mai înţelept şi mai bogat decât conştientul. Ideea de a fi capabili să cunoaştem şi să înţelegem o lume extrem de complexă, infinită chiar sau propria fiinţă folosindu-ne de o conştiinţă ce poate opera simultan numai cu 7 unităţi de informaţie devine în mod evident ridicolă.
În NLP ceva este conştient când se află în conştiinţa momentului prezent şi inconştient când nu este în conştiinţa momentului prezent, deci în sfera atenţiei conştiente. Acesta este singurul criteriu de distincţie între cele două stări sau modalităţi de funcţionare psihică. Amintirile despre ultima mea vacanţă la mare sunt aproape sigur inconştiente, până în momentul în care, într-un mod sau altul, mi le amintesc şi astfel devin conştiente, respectiv până ce, căutând un exemplu, am ajuns să mă gândesc la amintirile mele. Este interesant de remarcat că această viziune este radical diferită faţă de cea psihanalitică, cel mai larg răspândită şi utilizată printre psihologi. Dacă în psihanaliză inconştientul apare ca principală componentă structurală a aparatului psihic, în NLP, aşa cu am afirmat deja, este vorba despre o modalitate de funcţionare psihică specifică şi despre acele conţinuturi care se plasează în afara sferei conştiinţei.
Una dintre presupoziţiile de bază ale culturii occidentale este aceea că aproape tot ceea ce facem şi ceea ce suntem este conştient. În repetate rânduri am fost surprins de reacţiile diferiţilor oameni la afirmaţia mea că „cea mai mare parte din ceea ce facem este inconştient". De obicei răspunsul lor era ceva gen „Cum adică?!", „Există aşa ceva?!", „Cum să se întâmple ceva cu mine fără ca eu să ştiu?!". Cu toate că experienţa cotidiană a oricărui om este presărată cu exemple de manifestări inconştiente, este necesară, se pare, o anumită pregătire psihologică pentru a accepta existenţa inconştientului. Este necesar să dăm dovadă de tact şi diplomaţie atunci când discutăm cu clienţii despre experienţele lor legate de inconştient, situaţie care ne va permite să o facem fără ca reacţiile lor să ne surprindă şi fără a le declanşa rezistenţele.
De asemenea, inconştientul fiind mult mai bogat şi mai înţelept decât mintea conştientă, este de presupus că resursele necesare pentru rezolvarea diferitelor probleme personale sau ale clienţilor sunt plasate la nivelul inconştientului. Prin psihoterapie, clientul este de fapt asistat, ghidat în procesul de descoperire a acestor resurse, de aducere a lor la nivelul conştiinţei. Fiecare sistem sau tehnică terapeutică sunt practic modalităţi de conectare a clientului la realitatea sa internă şi developare în egală măsură a introiecţiilor şi proiecţiilor, traumelor, mecanismelor interne ale acestora sau a resurselor sale ascunse, inconştiente.

Ca o observaţie, notăm diferenţa fundamentală existentă între această viziune despre inconştient şi cea psihanalitică freudiană. Dacă în psihanaliză inconştientul este definit mai degrabă ca o entitate structurală diferită calitativ de conştient, aici accentul cade asupra aspectului funcţional; diferenţa ţine mai degrabă de facilitatea accesării şi preferinţa operării cu anumite conţinuturi. Personal considerăm această viziune ca fiind mult mai profitabilă şi mai puţin restrictivă pentru munca terapeutică, cu atât mai mult cu cât este accentuată preponderent valenţa inconştientului de depozitar al resurselor personale, mai degrabă decât al conflictelor sau traumelor nedepăşite. Este diferenţa dintre reorientarea atenţiei către un alt obiect şi accesul la o altă realitate, diferită.